|
PrInTz
|
Fondator
|
| Data inscrierii: 13/Iul/2005 |
| Mesaje: 1390 |
| Localitate: InterNET |
|
Trimis: 02/12/2007 03:29 Titlul subiectului: Istorie (Liceu) : 1 Decembrie 1918 Marea Unire Nationala |
 |
1 Decembrie 1918 Marea Unire Nationala
De la 1 decembrie 1918 – ziua în care s-a vestit lumii, prin hotãrârea Adunãrii Naþionale de la Alba Iulia, Unirea tuturor românilor sub sceptrul Regelui dezrobitor Ferdinand I – ºi pânã în timpul de faþã, fiecare cetãþean al României întrgite a avut prilej sã asculte ori sã citeascã variate lãmuriri cu privire la felul cum s-a înfãptuit Unirea aceasta ºi la temeiurile care îi garanteazã trãinicia.
Nu erau însa ºi nu sunt toate lãmuririle izvorâte dintr-o cunoºtinþã deplina a împrejurãrilor, nici dintr-o neprihãnitã iubire a adevãrului istoric. Unii din cei ce le dau, mai ales strãinii care nu au vãzut din capul locului cu ochi buni întregirea României, urmãresc scopul de a înfãþiºa Unirea aceasta în aºa fel încât sã trezeascã în sufletul celor slabi de înger îndoialã, spunând cã ea nu ar putea sã fie trainicã sau cã nu ar fi izbânda neîndoielnicã a vredniciei neamului românesc.
Se întâmplã sã auzim câteodatã astfel de pãreri nu numai din fracțiune strãinilor, cu gânduri potrivnice, ci ºi din partea unor români care – deºi socotiþi ca oameni de ispravã ºi buni patrioþi – nu-ºi vor fi luat osteneala sã cugete mai îndelung ºi mai pãtrunzãtor, înainte de a fi rostit pãreri puþin lãmurite cu privire la temeiurile Unirii naþional-politice a tuturor românilor.
Unirea naþional-politicã, de la anul 1918, nu se cuvine sã fie înfãþiºatã, nici mãcar în parte, ca un dar, coborât asupra neamului românesc din încrederea ºi simpatia lumii civilizate, nici ca o alcãtuire întâmplãtoare, rãsãritã din greºelile duºmanilor de veacuri. Chiar dacã întocmai greºeli nu s-ar fi sãvârºit niciodatã împotriva românilor subjugaþi de-a lungul veacurilor de stãpânire ungureascã, austriacã sau ruseascã, stãpânirile astea nedrepte ar fi trebuit sã se dezumfle ºi micºoreze îndatã ce dreptul tuturor popoarelor de a-ºi croi soarta dupã buna lor pricepere a izbutit a se înãlþa la treapta de putere hotãrâtoare în noua întocmire a aºezãmântului de pace europeanã. De aceea, Unirea românilor trebuie înfãþiºatã totdeauna – corespunzător adevãrului – ca urmarea fireascã a unei pregãtiri istorice de sute de ani, în cursul cãrora acest popor de eroi ºi de mucenici a izbutit sã-ºi apere cu covârșitoare stãruinþã „ sãrãcia ºi nevoile ºi neamul" (M. Eminescu–„ScrisoareaIII"),rãmânând împotriva, tuturor nãvãlirilor barbare ºi vremelnicelor stãpâniri strãine, în cea mai strânsã legãturã cu pãmântul strãmoºesc în care, ca într-un liman de mântuire, ºi-a putut adãposti traiul de-a lungul vremilor de urgie.
Astfel, statul român, întregit în forma lui de astãzi, trebuie preþuit ca unul dintre cele mai statornice, având temeiuri adânci ºi nezguduite în alcãtuirea geograficã a pãmântului strãmoºesc, în firea poporului român ºi în trãinicia lui nepilduitã, în legãturile lui sufleteºti întãrite prin unitatea aceluiaºi grai, aceleiaºi credinþe, aceloraºi datini ºi obiceiuri, în asemãnarea nedesminþitã a întocmirilor ºi aºezãmintelor moºtenite din bãtrâni ºi, mai presus de toate, în puterea moralã a conºtiinþei naþionale, fãrã de care ar fi ºubrede ºi nesigure toate celelalte temeiuri.
Sã cercetãm, pe rând, aceste temeiuri spre a ne putea da seama de sprijinul adus de fiecare în parte ºi toate laolaltã pentru a întãri clãdirea de unire naþional-politicã a românilor.
În vara anului 1914, dupã ce arhiducele Francisc Ferdinand, moºtenitorul tronului habsburgic, a fost ucis la Sarajevo, împreunã cu soþia sa Sofia de Chotek, de cãtre studentul sârb Gavril Prinkipo, a izbucnit rãzboiul cel mare, zis rãzboiul mondial. Sufletul românilor subjugaþi din Transilvania, Bucovina ºi Basarabia se zbãtea cumplit între temeri grele ºi frumoase nãdejdi de izbãvire. Mulþi erau îngroziþi de gândul cã vor fi siliþi sã lupte sub steaguri strãine, împotriva fraþilor de acelaºi sânge ºi aceeaºi credinþã. Se mângâiau însã cu nãdejdea cã nu vor putea fi spulberate în deºert toate jertfele ºi suferinþele lor, ci cu ajutorul lui Dumnezeu se va rãscumpãra, în sfârºit, întreg neamul românesc din jugul robiei de veacuri.
În mintea ºi inima tuturor încolþise presimþirea cã rãzboiul acesta va face sã rãsarã ºi pentru ei soarele dreptãþii. Celor încinºi în hora de moarte a înfricoºatului rãzboi le venea câte un cuvânt de îmbãrbãtare, ca acela al profesorului Nicolae Iorga, care scria în ziarul „Neamul Românesc": „Sã fiþi voioºi aceia, care în strigãte de comandã strãinã sub steag strãin muriþi! Undeva un alt steag se ridicã în mãsura, în care voi vã cheltuiþi vitejia, vã daþi sângele vostru tânãr. El se ridicã tot mai înalt, tot mai larg, sãltat în sus ºi rãsfirat de fiecare silinþã deznãdãjduitã a puterii voastre, care se stânge. ªi sã ºtiþi cã urmaºii voºtri, în ciuda puterilor lumii, sub acest steag pe care în neºtiinþã, în durere ºi în întuneric voi l-aþi înãlþat, desfãºurat ºi sfinþit, vor fi toþi împreunã!".
Regele Carol, ca domnitor constituþional, a þinut sã cunoascã în împrejurãrile grele de atunci pãrerea celor mai încercaþi sfetnici ai sãi, pe care i-a chemat într-un consiliu de Coroana la Sinaia pe data de 3 august 1914. Aici s-a cercetat textul tratatului austro-român care, în articolul 2, spunea lãmurit: „Dacã România ar fi atacatã, fãrã vreo provocare din porțiunea sa, Austro-Ungaria este obligatã a-i da în timp util ajutor ºi asistenþã împotriva agresorului. Dacã Austro-Ungaria ar fi atacatã în împrejurãri asemãnãtoare din vreo parte a statelor vecine cu România, obligaþia de a sãri în ajutor se va prezenta imediat pentru aceasta din urma". Din cuprinsul acestui obiect se vedea cã România nu putea fi îndatoratã la nici un fel de ajutor sau sprijin militar, de vreme ce Austro-Ungaria nu fusese atacatã din nici o parte, ci ea pornise la atac împotriva Serbiei.
La 4/17 august 1916 tratatul de alianþã între România, de o parte, Franþa, Marea Britanie, Italia ºi Rusia. De altã parte, a fost semnat. Prin acest tratat România se lega sã atace Austro-Ungaria; Puterile Aliate în „Înþelegerea cordialã" garantau în schimb integritatea teritorialã a Regatului Român, recunoscându-i totodatã dreptul sã-ºi alipeascã, la sfârºitul rãzboiului, toate þinuturile locuite de români din cuprinsul Monarhiei austro-ungare ºi fãgãduind sã nu încheie pace separatã, nici pace generalã decât împreunã ºi în acelaºi timp.
Cu 10 zile în urmã, în consiliul de Coroanã, prezidat de Regele Ferdinand la Cotroceni la 14/27 august 1916, ºeful guvernului Ion I. C. Brãtianu propunea ca România sã declare rãzboi Austro-Ungariei, arãtând cã are datoria moralã sã facã pasul acesta, chiar dacã s-ar întâmpla sã rãmânã învinsã.
Dupã astfel de pregãtiri ºi de hotãrâri, în ziua de 15/28 august 1916 a început rãzboiul pentru dezrobirea românilor subjugaþi. Nespus de grea a fost situaþia armatei române, chiar de la început slab sprijinitã, iar mai târziu trãdatã de ruºi, împinsã la lupte inegale pe frontul de sud împotriva bulgarilor aliaþi cu germanii ºi cu turcii, pe cel de nord împotriva maghiarilor, austriecilor ºi germanilor, iar la sfârºit pe frontul de rãsãrit împotriva ruºilor.
Trei luni de zile au luptat vitejeºte, înaintând cu repeziciune uimitoare în Transilvania ºi în Banat. Dupã înfrângerile de la Turtucaia, Sibiu ºi Neajlov, a fost însã nevoitã a se retrage spre Moldova, lãsând capitala ºi doua treimi din pãmântul þãrii sub ocupaþia duºmanilor lacomi care au istovit, timp de doi ani, þara ºi poporul, fãrã nici o cruþare. Se împliniserã 317 ani de când oºtenii lui Mihai Viteazul, porniþi pe aceeaºi cale a dezrobirii, încununarã la început cu biruinþe fulgerãtoare înaintarea pe care o pândea la scurtã trecere de vreme înfrângerea de la Mirãslãu ºi uciderea eroului pe câmpia de la Turda. De astã datã, însã cursul istoriei avea sã fie tocmai dimpotrivã: pomenitele înfrângeri ale armatei române, asupra cãreia tãbãrâserã cele mai oþelite divizii germane, austro-maghiare, bulgare ºi turceºti, urmau sã fie preschimbate, în timpul celor trei ani de suferinþã ºi de jertfe nepregetate ale rãzboiului, într-o strãlucitã izbândã, dintr-odatã cu biruinþa hotãrâtoare a Marilor Aliaþi asupra Puterilor Centrale.
Regele Ferdinand a rãmas neclintit în vârtejul celor mai grele încercãri, fãrã a fi ºovãit o clipã ºi fãrã a-i fi pãrut rãu de pasul fãcut pentru întregirea naþional-politicã a României. Rãposatul penis al Academiei franceze, Robert de Flers, a scris in amintirile sale câteva cuvinte pline de înþeles, auzite din însuºi glasul Regelui Ferdinand. Aceste cuvinte sunt vrednice de amintit, fiindcã ele dau putinþa sã se înþeleagã lupta cumplitã a unui suflet, care se destãinuia destul de rar. „În trista dimineaþã – scrie de Flers – îndată ce trupele austro-germane, victorioase pe Argeº, intrau în Bucureºti, îl revãd pe Regele Ferdinand în pragul primãriei din Buzãu cum se îndreaptã spre unul din ofiþerii noºtri ºi-l aud: <<Colonele>> Da, Sire! - <<Ei>> - Cele mai grozave nenorociri: înfrângerea, molima ºi foametea nu izbutirã sã doboare hotãrârea Regelui, nici sã-i insufle vreo pãrere de rãu.
- Vedeþi, binevoi regele sã-mi spunã, în cele mai triste zile, oricât ar fi de grele încercãrile pe care le îndurãm, tot ce am fãcut – auziþi-mã bine – aº face din nou. Stãtusem pe gânduri întâi, nu zãrisem o vreme care era adevãrata, graua mea datorie, dar când m-am convins cã România, fiind de rasã ºi de chemare latinã, îºi are locul alãturi de Puterile Înþelegerii, nu interesul provizoriu, ci interesul permanent istoric trebuia s-o aºeze lângã aceste popoare, cã ne nesocotind aceastã chemare, ea ar ajunge din nou ceea ce fusese timp îndelungat, vasalã altei puteri ºi cã ar renunþa la ceea ce reprezintă mai presus de toate mândria ºi nobleþea unei þãri, independenþa ei – atunci am gãsit un mare sprijin, fiindcã vedeam cu siguranþã drumul de urmat. Germanii spun: Germania mai presus de toate… Eu, am zis: Datoria mea mai presus de toate!…"
Astfel a vorbit ºi a lucrat Regele Ferdinand, izbutind atât în cursul rãzboiului, cât ºi în alte împrejurãri zbucimate, la toate rãspântiile mari ale vieþii, sã punã datoria sa de Suveran mai presus de orice altã socotinþã. Aceasta va face ca personalitatea lui sã trãiascã în amintirea poporului român înfãºuratã în aureola unui mucenic al datoriei. Credinþa creºtinã din care izvorãºte porunca împlinirii datoriei în orice împrejurare, cu indiferent ce jertfe – este trãsãtura de cãpetenie pentru întreaga fãpturã sufleteascã a Regelui Ferdinand. Aceasta l-a îndemnat sã nu dea nici o clipã uitãrii fãgãduinþa ce fãcuse la sfârºitul lui septembrie 1914 înaintea Reprezentanþei naþionale cã va fi bun român. ªi tot în credinþa aceasta, de care era strãbãtutã înþelepciunea lui regalã a aflat izvorul tãriei nebiruite, care l-a ajutat sã se învingã adeseori pe sine, ca sã poatã învinge la vreme de trebuință ºi pe alþii, oricât de puternici ºi numeroºi duºmanii-ar fi fost aceºti alþii lui sau þãrii, pentru a cãrei întregire n-a stat la îndoialã sã aducã întreagã jertfa fiinþei sale sufleteºti.
Armata înfrângerii din toamna anului 1916 s-a schimbat în armata biruinþei din vara anului urmãtor, când un martor nepãrtinitor ca generalul Monkéwitz, ºeful statului major al Armatei a IV-a ruseºti, putea face mãrturisirea cã armata românã reorganizatã era însufleþitã de un mãreþ avânt rãzboinic, ofiþeri ºi soldaþi aºteptând cu nerãbdare bãtãlia, spre a se rãzbuna de înfrângerile din 1916 ºi spre a dezrobi teritoriul cotropit.
Opera de refacere a armatei române s-a încheiat cu cea dintâi manifestarea unitãþii naþionale depline, când prizonierii transilvãneni ºi bucovineni din prinsoarea ruseascã, înrolaþi în batalioane de voluntari, sosirã Iaºi spre a se înfrãþi cu trupele române ºi a porni împreunã la luptã eroicã.
Cu toate nenorocirile din toamna ºi iarna anului 1916, sufletul mulþimii ºi-a pãstrat neatinsã tăria ºi coorãþenia. ªi în retragerea din Moldova, ca ºi pe câmpul de bãtãlie, ostaºul român a dat dovada celei mai neînfricate împotriviri, fiind în stare sã îndure cu seninãtate toate lipsurile, sã înfrunte orice primejdie, fãrã a se revolta, ca tovarãºul sãu rus, contra celor din adãpostul cartierelor, pe care se mulþumea doar sa-i atingã cu pleasna ironiei în formã de cântec: „Noi suferim amputaþii / Iar ei iau decoraþii…".
Cinstea ºi patriotismul soldaþilor simpli a fost în situație sã zãdãrniceascã urmãrile trãdãrii sãvârºite de colonelul Sturza, care sã fie primite în gãrzile din Transilvania, dar i s-a rãspuns cã sub steag românesc nu este loc pentru trãdãtori.
Pentru primãvara anului 1917 fusese plãnuitã ofensiva contra Puterilor Centrale pe întreg frontul ruso-român. Izbucnirea revoluþiei ruseºti, în martie, a zãdãrnicit însã împlinirea acestui plan de la care armata românã, refãcutã, aºtepta cu nezdruncinatã încredere în puterile sale, victoria hotãrâtoare. Situaþia ce i s-a creat prin trãdarea, recunoscutã oficial, a armatei ruseºti era fãrã asemãnare în istoria rãzboaielor. Cu toate aceste, românii au luptat cu vitejie uimitoare, atât în ofensiva victorioasã de la Mãrãºti, cât ºi în defensiva neuitatã de la Mãrãºeºti ºi Oituz, în vreme ce ruºii, demoralizaþi, pãrãseau frontul, uneori pornind chiar la atacuri pe furiº contra foºtilor tovarãºi de luptã.
La Mãrãºti, armata românã, care trecuse timp de 11 luni prin o mulþime de lovituri grele, s-a ridicat deodatã la culmea vitejiei, mãsurându-se cu cele mai solide trupe din lume, necontenit biruitoare pânã atunci, ºi izbutind a le înfrânge ºi pune pe fugã, cum nu au mai fost fugãrite trupele germane în nici un punct al teatrului de luptã, în cursul rãzboiului mondial.
În seara zilei de 6 august 1917, când ruºii la Mãrãºeºti pãrãseau frontul, înspãimântaþi de violentul atac al trupelor feldmarºalului prusac Mackensen, pe podul Siretului de la Costeºti se întâlneau cu românii, hotãrâþi la suprema jertfã pentru a smulge biruinþa. Fãrã a se lãsa o clipã mãcar abãtuþi de spaima retragerii ruseºti, ei alergau spre front ºi, ca sã poatã sosi mai rapid în linia de foc, se vãzurã nevoiþi a-ºi face cu mitraliera loc printre ruºii care fugeau în neorânduialã. Astfel s-a întâmplat cã bãtãlia pe care germanii o începuserã la Mãrãºeºti împotriva ruºilor, o sfârºiserã pe acelaºi front într-o dramaticã încãierare cu românii. Generalul german von Morgen aratã în memoriile sale cã „împotrivirea românilor a fost neobiºnuit de dârzã ºi s-a arãtat prin 61 de contraatacuri în cursul celor 14 zile de luptã. Ele au condus mai ales la lupte cu baioneta, care au pricinuit germanilor pierderi foarte grele". Iar Hans Carossa scrie în amintirile sale de rãzboi: „Ai noºtri vorbesc cu admiraþie de dispreþul de moarte cu care luptã românii: ori de câte ori se pregãteºte un atac, soldaþii se reped ca nebunii".
Campania din vara anului 1917, cu durata ei de 50 de zile, a adus numeroase dovezi de simþul de jertfã ºi datorie al armatei române care, luptând în împrejurãri ºi cu mijloace deopotrivã, nu erau întru nimic mai prejos decât oricare armatã. Pe frontul din Moldova a cãzut ºi eroina de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu (3 septembrie 1917) ºi profesorul de istorie, bucovineanul Ioan Grãmadã, strãpuns de douã gloanþe în bãtãlia de la Cireºoaia (9 – 11 septembrie).
Procesul de destrãmare al armatei ruseºti nu a mai putut fi oprit dupã izbucnirea revoluþiei bolºevice de la Petrograd, cu dualitatea Lenin-Trotzki în frunte (7 noiembrie 1917). Ostilitãþile furã întrerupte pe frontul Siretului, ca ºi pe celelalte fronturi ale ruºilor. Generalul Scerbacew se vãzu silit sã încheie armistiþiul de la Focºani – salutat cu bucurie de trupele austro-germane, primit însã cu mânie de armata românã, nevoitã sã lase armele „nu înfrântã de duºmani, ci trãdatã de aliaþi".
Întinsul imperiu al Romanovilor, clãdit cu sabia ºi menþinut cu cnutul, începuse a se risipi în bucãþi. În Basarabia, Sfatul Þãrii, alcãtuit din 84 de români ºi 36 de reprezentanþi ai minoritãþilor etnice, a proclamat, la 15 decembrie 1917, Republica democraticã moldoveneascã. Opera de naþionalizare culturalã a Basarabiei a fost ajutatã de ardelenii ºi bucovinenii pribegi – „adevãraþi misionari ai românismului peste Prut, unde, la 24 ianuarie 1918, s-a proclamat Republica moldoveneascã independentã. Cu trei zile mai târziu armata românã, chematã în Basarabia s-o apere contra bolºevicilor, a intrat în Chiºinãu ºi, dupã câteva ciocniri, a izbutit a coorãþa provincia aceasta de resturile armatei ruseºti, ajungând pânã la începutul lui martie sã ia în primire ºi Cetatea Albã.
Bucovina s-a unit cu România la 28 noiembrie. Regele Ferdinand s-a întors cu întreaga-i suitã la Bucureºti în ziua de 1 decembrie, când românii din Transilvania ºi Banat proclamau, cu nespusã însufleþire, în Adunarea Naþionalã de la Alba Iulia, unirea pe veci cu patria mamã.
Italianul Mazzini prorocise românilor, încã dinainte de 1848, cã nu vor izbuti sã-ºi cucereascã neatârnarea, libertatea ºi dreptatea, decât dupã ce vor fi cãzut þarul Rusiei ºi împãratul Austriei.
Sfârºitul rãzboiului universal a adus împrejurãrile de neapãratã trebuinþã pentru împlinirea prorociei lui Iosif Mazzini mai presus de cele mai îndrãzneþe speranþe ce ar fi putut nutri Regele Ferdinand în clipa când România ºi-a început rãzboiul de întregire naþionalã. Proclamaþia regalã nu putea sã aminteascã atunci nici un solitar cuvânt despre Basarabia îngenuncheatã sub stãpânirea þarului rusesc. Scopul rãzboiului era hotãrât numai în aceste cuvinte: „sã scãpãm de sub stãpânirea strãinã pe fraþii noºtri de peste munþi ºi din plaiurile Bucovinei, unde ªtefan cel Mare doarme somnul de veci". Sprijinindu-ºi România, în acest rãzboi de întregire naþionalã, acþiunea diplomaticã ºi militarã pe alianþa ce se încheiase cu Franþa, Anglia, Italia ºi Rusia, era firesc sã-ºi aibã ca scop mãrturisit numai dezrobirea provinciilor româneºti înglobate în veacurile al XVII – lea ºi al XVIII – lea sub pajura cu douã capete al monarhiei habsburgice. Chiar speranþa recâºtigãrii lor ajunsese, cum am vãzut, aproximativ cu desãvârºire întunecatã de biruinþele armatelor austro-germane, gata sã dicteze României o pace umilitoare ori sã-i îmbie ca ultim loc de adãpost faimosul „triunghi al morþii" între râurile Siret ºi Prut în regiunea dintre Iaºi, Vaslui ºi Huºi.
Atunci, în una din clipele de cea mai grea cumpãnã din istoria românilor, dupã ce s-a prãbuºit þarismul rusesc (1917), începu sã mijeascã de la rãsãrit cea dintâi razã a soarelui dreptãþii: desfacerea Basarabiei din cãtuºele þariste, spre a se organiza mai întâi ca republicã democraticã moldoveneascã, apoi ca republicã neatârnatã, dupã care a urmat hotãrârea de la 27 martie (9 aprilie)1918 prin care Sfatul Þãrii din Chiºinãu „în eficacitatea dreptului istoric ºi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure sã-ºi hotãrascã soarta lor", a declarat cã Basarabia se uneºte pentru totdeauna „cu mama sa România", de care fusese dezlipitã fãrã voia ei într-un timp când capetele încoronate se credeau în drept sã dispunã de soarta þãrilor ºi a popoarelor care nu le aparþineau. În textul acestei declaraþii erau cuprinse ºi câteva condiþii, asupra cãrora Sfatul Þãrii a revenit, declarând dupã unirea Bucovinei ºi a Transilvaniei, cã renunþã la ele „fiind încredinþat cã în România tuturor românilor regimul curat democratic este asigurat" (27 noiembrie – 10 decembrie 1918). Sfatul coloniºtilor germani din Basarabia s-a declarat la fel pentru unirea cu România (7 martie 1919).
Prãbuºindu-se revoluþia din octombrie 1918 ºi monarhia austro-ungarã, li s-a dat românilor din Bucovina, ca ºi celor din Transilvania ºi Banat putinþã sã-ºi rosteascã ºi ei cuvântul, arãtând, în temeiul drepturilor de proprie hotãrâre, cum vor sã fie organizate ºi cârmuite în viitor provinciile locuite de dânºii. Voinþa lor de viaþã laolaltã, sub o singurã stãpânire naþionalã s-a rostit mãreþ prin Congresul general al Bucovinei care, s-a întrunit în sala sinodalã a palatului metropolitan din Cernãuþi la 15 – 28 noiembrie ºi „întrupând suprema tărie legiuitoare, în numele suveranitãþii naþionale" a hotãrât „Unirea necondiþionatã ºi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare pânã la Cermuº, Colaciu ºi Nistru cu regatul României". În aceeaºi zi, s-a rostit ºi Sfatul naþional al germanilor din Bucovina pentru unirea acestei provincii cu România.
În ce priveºte pe transilvãnenii ºi bãnãþenii rãmaºi în cuprinsul graniþelor Ungariei, în cursul rãzboiului sub stare de asediu, ei nu aveau putinþa sã-ºi rosteascã liber gândul de unire cu fraþii de peste Carpaþi. Dar cei ce au pornit în pribegie, adãpostindu-se în Regatul României, au luat o parte hotãrâtoare la adâncirea unei miºcãri sufleteºti prielnice ideii de libertate ºi unitate naþionalã a tuturor românilor. Simþind primejdia cel aºteaptã contele ªtefan Tisza, fiind ministru-preºedinte al guvernului de la Budapesta, a stors l a începutul anului 1917 câtorva arhierei ºi intelectuali români mãrturisirea mincinoasã cã transilvãnenii ºi bãnãþenii nu vor sã fie eliberaþi de sub jugul austro-ungar. Dar aceste declaraþii nu au avut nici o valoare politica deoarece au izvorât din spaima unor suflete nelãmurite ºi care nu au fost împuternicite sã facã astfel de mãrturisiri politice în numele poporului. Trebuie sã menþionãm totuºi faptul cã deºi se aflau sub control poliþienesc, ameninþaþi cu deportarea sau privarea de libertate câþiva cãrturari români au avut curajul sã nu-ºi dea semnãtura când le-a fost prezentat textul declaraþiei comandate de contele Tisza.
Cei rãmaºi acasã nemaifiind în stare a-ºi arãta neocupat voinþa, în numele lor a înþeles a se rosti, chiar în cursul rãzboiului, mulþimea prizonierilor ardeleni ºi bãnãþeni concentraþi în marea tabãrã ruseascã de la Darniþa. Aici au redactat un memoriu pe care l-au trimis birourilor de presã ruseºti, franceze, engleze, italiene ºi române, mãrturisind în cuvinte rãspicate convingerea cã în cadrul monarhiei austro-ungare orice pãreri, absolut orice legi, orice garanþii – nu pot fi socotite decât ca niºte simple minciuni, menite sã fie cãlcate în picioare a doua zi.
La sfârºitul rãzboiului mondial, redobândindu-ºi factorii de conducere politicã ai românilor din Transilvania ºi Banat libertatea de rostire ºi acþiune, au putut sã-ºi spunã ºi ei cuvântul potrivit cu dorinþa din tabãra de la Darniþa ºi care era intr-adevãr dorinþa milioanelor de suflete româneºti dintre Tisa ºi Carpaþi. Comitetul naþional al românilor din Transilvania ºi Banat, întrunit l a Oradea Mare, în ziua de 12 octombrie 1918, prin condeiul iscusit al lui Vasile Goldiº a fãcut o încheiere, arãtând cã numai recunoaºte parlamentului ºi guvernului din Budapesta dreptul sã reprezinte naþiunea românã ºi cerând pe seama acesteia drepturile nestrãmutate ºi de neînstrãinat la viaþa naþionalã deplinã. Aceastã încheiere a fost înaintatã parlamentului ungar de cãtre Alexandru Vaida, la 18 octombrie, dupã ce, cu o zi înainte, contele Tisza rostise cuvântul de prohodire: am pierdut rãzboiul – cuvânt despre care prezentatorul încheierii de la Oradea spunea cã ar fi ajutat cauzei româneºti mai mult decât ar fi putut sa-i ajute ei (autorii încheierii) prin lupte de zeci de ani.
„Adunarea Naþionalã a tuturor românilor din Transilvania, Banat ºi Þara Ungureascã", întrunitã la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie st. n.) 1918, a decretat „Unirea acestor români ºi a tuturor teritoriilor locuite de dânºii cu România". Punctul de cãpetenie al Adunãrii de la Alba Iulia a fost cuvântarea mãiastrã a lui Vasile Goldiº, care a înfãþiºat temeiurile istorice ºi politice ale acestei hotãrâri epocale. Din fiecare frazã a clasicului discurs se simte ritmul grãbit al vremii, pornirea nãvalnicã a sufletelor doritoare sã vâsleascã spre limanul mântuirii. Motivarea istoricã este mai concisã, mai sinteticã, dar în acelaºi timp cuprinzãtoare, fiindcã nu se mãrgineºte a îmbrãþiºa numai trecutul Transilvaniei, cum fãcea Simion Bãrnuþiu în discursul sãu din 1848, ci priveºte interesele totalitãþii neamului românesc, încercând sã le aducã în legãturã cu istoria lumii: „Naþiunea românã îºi pierde unitatea de Stat, se fãrâmã prin vãi sub dominaþiuni rãzleþe ºi una de alta neatârnãtoare, pierde încopcierea cu fluviul larg ºi luminos al istoriei mondiale, ca apa de ploaie în nisip parcã dispare de la suprafaþa conºtiinþei umane". Când încopcierea pierdutã fu regãsitã iarãºi, „conºtiinþa naþionalã sãvârºi la 1859 Unirea Principatelor Române sub bunul ºi luminatul Cuza Vodã, iar sângele vãrsat din nou cu atâta vitejie împotriva pãgânilor, la 1877, scuturã ºi cele din urmã zale ale lanþului, care lega România de Constantinopol ºi, la 10 mai 1881, Carol de Hohenzolern aºezã pe capul sãu coroana de Rege al României libere ºi independente". Aceastã privire istoricã duce numai la încheierea politicã: „Naþiunile trebuie liberate. Între aceste naþiuni se aflã ºi naþiunea românã din Ungaria, Banat ºi Transilvania. Dreptul naþiunii române de a fi liberatã îl recunoaºte mulțimea întreagã, îl recunosc acum ºi duºmanii noºtri de veacuri. Dar, odatã scãpatã din robie, ea aleargã în braþele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naþiuni înseamnã unirea ei cu Þara Româneascã…". Bãtrânul Gheorghe Pop de Bãseºti, la vârsta de 83 de ani, a avut fericirea sã prezideze Adunarea de la Alba Iulia, rostind la sfârºitul ei cuvintele biblice ale dreptului Simion: „Acum slobozeºte, Stãpâne, pe robul tãu în pace, cãci vãzurã ochii mei mântuirea neamului românesc!"
Spre deosebire de Congresul general al Bucovinei, care se mulþumise a proclama „Unirea necondiþionatã", Adunarea de la Alba Iulia a mai adãugat câteva „principii fundamentale la alcãtuirea noului stat român", principii cuprinse în 6 puncte, despre rostul ºi însemnãtatea cãrora s-au compus în cursul timpului multe pãreri greºite. S-a fãcut încercarea de a le înfãþiºa ca puncte dintr-un pretins program de partid.
Împotriva acestei încercãri a protestat însuºi autorul care, publicându-ºi mai târziu discursul, însoþit de câteva „adnotaþiuni", spune lãmurit cã „nu s-a dat prin hotãrârea de la Alba Iulia un program politic de partid, ci s-a tâlcuit noua evanghelie a civilizaþiei umane… Nu este aici un program, ci este o doctrinã, o concepþie de Stat, un ideal… Cei iniþiaþi în studiul ºtiinþelor sociale vor gãsi lesne documentarea acestui desăvârșit al civilizaþiei. Deci rãspunderea istoricã ºi politicã pentru hotãrârea de la Alba Iulia n-o are vreun partid politic, ci o are premergător tuturor autorul, care s-a simþit alãturi de sufletul poporului român, cu adevãrat iubitor de dreptate ºi de libertate. Punctul 1 din art. III, acel cu libertate naþionalã pentru toate popoarelor este transcris aproape textual din broºura aceluiaºi autor, tipãritã la Arad în anul 1912, în limba maghiarã, despre Problema naþionalitãþii. Am propovãduit aceste credinþe, când fãceam parte dintr-un neam asuprit, nu le-am renegat ºi nu le reneg nici acum, când cu susținerea lui Dumnezeu fac parte dintr-o naþiune stãpânitoare asupra sa în statul sãu propriu" (V. Goldiº, Discursuri, Bucureºti, 1928, pp.24-25).
Dându-ºi seama de urmãrile politice ale hotãrârii de la Alba Iulia, saºii din Transilvania au hotãrât la Mediaº pe data de 8 ianuarie 1919 sã se considere membrii ai „imperiului român". La fel au fãcut ºi ºvabii din Banat care, întrunindu-se la Timiºoara în ziua de 10 august 1919.
Astfel s-a desfãºurat procesul de izbãvire a Transilvaniei ºi Banatului de sub cârmuirea strãinã, deodatã cu acela de prãbuºire a monarhiei habsburgice, luând parte amândouã aceste procese împreunã la îndeplinirea unei porunci istorice, care nu mai putea fi întârziatã prin piedici nefireºti.
Dintre toate manifestãrile „suveranitãþii naþionale", fãrâmiþate prin graniþele nedrepte ale împãrãþiilor prãbuºite, cea mai mãreaþã a fost, fãrã îndoialã, Adunarea de la Alba Iulia, nu numai prin covârºitoarea mulþime care a luat parte la ea, dar ºi prin însufleþirea ºi prin demnitatea cetãþeneascã a celor ce aduceau acum la matca României întrgite bucată cea mai de preþ a Daciei lui Traian, pãmântul ºi poporul care prin vitregiile soartei a fost þinut timp mai îndelungat în lanþurile cârmuirilor strãine ºi împiedicat a-ºi urma cursul firesc al unei dezvoltãri nestingherite, în cadrele aceleiaºi organizaþii politice cu restul neamului.
Basarabia mitropolitul Gavriil Bãnulescu ºi a darnicului boier Vasile Stroescu aducea, pe lângã mântuirea suferinþelor de 106 ani sub cârmuirea muscãleascã, bogãþia lanurilor întinse ºi adâncimea sufletului pornit spre credinþã, care în straturile þãrãneºti s-a putut pãstra mai ferit de înrâuriri strãine decât în cele orãºeneºti. Bucovina Hurmuzãcheºtilor ºi a lui Silvestru Morariu aducea îndãrãt, prin hotãrârea sa de unire necondiþionatã, la coroana de oþel a României un „diamant din stema lui ªtefan cel Mare", dupã nimeritul cuvânt al lui Mihail Eminescu. Iar Transilvania lui Gheorghe Lazãr, Andrei ªaguna, Simion Bãrnuþiu ºi Avram Iancu, împreunã cu Banatul lui Eftimie Murgu veneau sã încoroneze, prin însufleþita hotãrâre de la Alba Iulia, cu rãsplata dreptãþii nemuritoare, luptele ºi suferinþele de veacuri ale unei naþiuni martirizate, în stare sã înfrunte în o mie de ani de primejdii fãrã a-ºi pierde nãdejdea într-o viitoare izbãvire, pe care o aºteaptã de unde i-a ºi sosit: de la fraþii de peste Carpaþi! România liberã se obiºnuiserã de multã vreme transilvãnenii ºi bãnãþenii s-o cinsteascã ºi iubeascã în taina sufletului lor ca pe un pãmânt al fãgãduinþei, spre care se îndreptau toate nãdejdile lor de libertate ºi de progres.
De aceea, bucuria de care a fost cuprins atunci, la sfârºitul anului 1918, sufletul poporului român se rostea în cele mai miºcãtoare feluri, în toate þinuturile, în toate centrele culturale ºi chiar în toate satele româneºti. Un soare nou li se pãrea tuturor cã a rãsãrit în iarna aceea asprã, pe orizontul vieþii lor sufleteºti. ªi nu gãseau cuvinte sã-ºi arate îndeajuns mulþumirea ºi recunoºtinþa faþã de gloriosul ei comandant Ferdinand Dezrobitorul, faþã de Regina Maria ºi întreaga dinastie. În avântul dinastiei. În avântul bucuriei, o þãrancã de pe valea Hârtibaciului chiuia, dãnþuia în piaþa Sibiului, frânturi de versuri plãsmuite în clipa aceea ºi dintre care unele nu erau lipsite de subînþelesuri politice, ca de pildã: „Vai, sãracii unguri / Se uitã ca taurii, / Cã regina-i ca o floare / Unguru' de ciudã moare…".
La 14 decembrie a fost înaintatã hotãrârea de la Alba Iulia Regelui Ferdinand, care rostea cu mulþumire deplinã urmãtoarele cuvinte: „În frumoasa sa cuvântare, d-l Goldiº a spus astãzi cã Unirea tuturor românilor era o necesitate istoricã. Aceastã necesitate a fost înþeleasã de toþi oamenii cu inimã patrioticã de dincoace ºi de dincolo de Carpaþi, de la Nistru pânã la Tisa. Dar… evoluþia istoricã avea nevoie de instrumente. Dumnezeu, care a ocrotit necontenit în cursul veacurilor poporul românesc, i-a dat bãrbaþi care au þinut sub stindardul ideii naþionale, lor le-a dãruit suflet românesc, le-a întãrit mintea ºi le-a oþelit braþul ca sã ducã barca românismului prin toate vitejiile vremurilor pânã la limanul dorit, unde dupã atâtea trude ºi suferinþe culegem roadele binemeritate ale unei lupte de veacuri. Azi, când vedem… sãvârºitã clãdirea mãreaþã ce Mihai Viteazul începuse… aduc prinosul meu de recunoºtinþã tuturor acelor care în toate colþurile unde sunã dulcele grai românesc au pus sufletul ºi puterile lor în slujba idealului naþional. Dupã Basarabia, dupã Bucovina, mai lipsea o piatrã din cele mai scumpe: Transilvania cu þinuturile din Ungaria locuite de români. Azi ne-aþi adus ºi aceastã ultimã piatrã a clãdirii, care încoroneazã marea operã de Unire. Putem privi cu încredere în viitor, cãci temeliile sunt puternice… Ele sunt cimentate prin credinþa nestrãmutatã a unui ºir întreg de generaþii de apostoli ai idealului naþional, ele sunt ºi sfinþite prin sângele vitejilor mei ostaºi, care au luptat ºi au murit pentru Unire…".
Dar foºtii cârmuitori strãini nu se puteau împãca cu noile stãri politice fãurite în temeiul dreptului de autodeterminare, prin hotãrârile de unire de la Chiºinãu, Cernãuþi, Alba Iulia, Mediaº ºi Timiºoara. Înfuriaþi de pierderea unor teritorii, pe care se obiºnuiserã a le stoarce fãrã milã, mulþi dintre ei s-au dedat la cruzimi înfiorãtoare, omorând cu nemiluita fiinþe nevinovate, cum a fost împuºcat preotul Opriº (din judeþul Turda) în clipa când ieºea de la bisericã, þãranul Ioan Arion în drum spre Adunarea din Alba Iulia, preoþii Cornel Popescu ºi Cornel Leucuþa din judeþul Aradului, avocaþii Ioan Ciordaº ªi N. Bolcaº – îngropaþi de vii -, basarabenii Murafa ºi Mateevici, cum ar fi ºi mulþimea þãranilor de la Beliº (Iosikafalva, azi Bãlceºti, aproape de Huedin, judeþul Cluj), unde moºia latifundiarului Urmaczi (care s-a sinucis la Budapesta în 1936) au fost arºi pe rug peste 40 de þãrani români.
Regele Ferdinand înþelegea greutatea stãrii în care ajunsese România, împresuratã de bolºevici ºi la rãsãrit pe graniþa Nistrului, ºi la apus de-a lungul Tisei. De aceea îºi arãta în cuvinte lãmurite pãrerea cã, dacã nu va fi împotrivirea armatei române suficient de puternicã, fiinþa Europei întregi va fi ameninþatã..
_________________
<A href="http://www.allnitecafe.tk" target="_blank"><img src="http://www.allnitecafe.tk/uploads/1/6/1/2/161240/1467016_orig.jpg" border="0"></A> |
   |
|
|
|
